Oamenii primesc droguri pentru a-si schimba gândirea, comportamentul si simturile. Aceste feluri de substante se numesc psihoactive si includ alcoolul si tutunul, la fel si drogurile naturale si produse. În trecut, majoritatea drogurilor folosite erau produse din plante naturale, asa ca tufa de coca pentru cocaina, opiu de mac pentru heroina si cannabis pentru hasis si marijuana. Mai recent, drogurile ca extazi sau LSD au început a fi produse pe cale sintetica de variate întreprinderi chimice. Oamenii care folosesc droguri provin din toate paturile sociale, desi statistica demonstreaza ca probabil unele paturi sociale utilizeaza drogurile mai mult decât alte paturi. De exemplu, probabilitatea utilizarii drogurilor este mai mare la barbati decât la femei, la barbatii celibatari decât la cei casatoriti, la locuitorii oraselor decât la cei rurali, la tineri decât la batrâni. Prizonierii si copiii strazii, de asemeni, demonstreaza o înalta frecventa a abuzului de droguri. Datele recente sporesc nelinistea cu privire la întrebuintarea sporita a drogurilor în rândul tinerilor din toata lumea. Datele disponibile demonstreaza ca raspândirea printre tineret tinde sa fie de trei ori, de patru ori mai înalta decât raspândirea între populatia generala.
Care sunt efectele? Toate drogurile pot fi clasificate în trei categorii: Depresantele (spre exemplu heroina, barbiturate) sunt sedative care actioneaza asupra sistemului nervos. Relaxarea artificiala si usurarea de la neliniste si stres mintal tinde sa produca dependenta psihologica si renuntarea de la utilizarea lor este problematica. Dependenta poate duce la supradozare acuta, care la rândul sau poate cauza moartea din cauza depresiei respiratorii.Stimulantele (spre exemplu cocaina, crackul, amfetamine) sunt agenti care activeaza, sporesc sau maresc activitatea neurala. În primul rând ei cauzeaza frisoane, dureri de cap, hipertensiune si batai de inima sporite. Efectele de lunga durata sunt greata, insomnia, pierderea greutatii, convulsii si depresia. Halucinogenele (spre exemplu marijuana, extazi, LSD) sunt un grup chimic divers care produce schimbari mintale profunde, cum ar fi euforia, nelinistea, distorsiunea senzoriala, halucinatii vivide, deluzii, paranoie si depresie. Nu exista drog ilicit, care ar putea fi considerat sigur. Într-un fel sau altul utilizarea substantelor psihoactive modifica functionarea normala a organismului uman si în termen lung, poate cauza daune serioase.
Cât de prevalent este abuzul?Prevalenta abuzului diferitor droguri variaza între regiuni si chiar între tari în întreaga lume. Marijuana si hasisul: Estimarile indica ca canabis este cel mai abuzat drog în toate partile lumii, pe care îl consuma estimativ 141 milioane oameni (sau 2.4 procente din populatia globului). În mod particular, un numar mare de oameni tineri experimenteaza cu canabis: în unele tari atât de mult ca 37 procente din copiii de scoala si adultii tineri au folosit drogul o data în ultimul ani si 10-25% o data în ultima luna. În general, abuzul de cannabis sporeste în multe tari, stabilizându-se în tarile, unde a atins nivel înalt. Drogurile sintetice: Raspândindu-se relativ încet în anii optzeci, abuzul stimulantilor de tip amfetaminic a sporit rapid în Europa, Australia, America de Nord si Asia de Sud-Est în anii nouazeci. În timp ce abuzul s-a stabilizat în unele dintre aceste zone, exista o crestere continua a cererii globale, în particular în Asia de est si de Sud-est. În mod sporind, drogurile sintetice si-au sporit semnificatia, în special între tineri, drept drog de amuzament ales, deseori în combinatie cu cannabis. MDMA (extazi) este popular în tarile industriale în special în Europa.Alte droguri din plante: În general, cocaina împreuna cu diverse alte substante derivate din coca, cum ar fi „bazuco” domina cererea pentru tratament. UNDCP estimeaza ca circa 13 milioane de oameni abuzeaza cocaina în întreaga lume: cel mai înalt nivel fiind în Statele Unite. În comparatie cu alte droguri, abuzul de heroina si alte opiate este mai putin prevalent. Estimarile Natiunilor Unite indica ca circa 8 milioane de oameni abuzeaza opiatele, în mare parte în Europa, Asia de sud-est si de sud-vest. Nivele crescânde de abuz sunt înregistrate în europa de est si Asia centrala. Cocaina nu pare a fi printre drogurile de prima alegere printre tineri. Cu toate acestea, tendinta arata o oarecare crestere în abuzul acesteea în Europa (în special în Londra si Amsterdam). Cât de mare este oferta?Mare! În 1999, producerea globala de opiu a atins nivelul de 5,794 tone metrice, cultivate pe 219,000 hectare de mac. Mai mult de 75 procente de opiu vine din Afganistan. Producerea globala de frunze de coca a crescut la 317, 926 tone de pa 183,000 hectare de coca. Aproape 60 procente de frunze de coca vin din Columbia. Cum stim acest fapt? Integrând eforturile în supravegherea aeriana, aprecierea la sol si perceperile din satelit au permis tarilor sa obtine o harta larga a zonelor ilicite de crestere si sa indice ariile cu cultivare descrescânda sau crescânda, astfel încât se poate face o apreciere sigura a productiei culturilor.
Vaccinuri
Vaccinarea este o metodă de imunizare activă profilactică împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.
Vaccinurile sunt preparate biologice dotate cu proprietăţi antigenice, care declanşează apariţia răspunsului imun la organismele supuse vaccinării.
Protecţia imunologică se instalează după interval de timp variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcţie de vaccin, şi este de lungă durată (ani).
Vaccinarea şi termenul de vaccin au fost introduse în medicină de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.
În prezent toate ţările şi-au elaborat propriile scheme naţionale de vaccinare împotriva bolilor infecţioase. În România, vaccinarea copiilor începe de la vârsta de 2 ore, cu administrarea primei doze de vaccin împotriva hepatitei B.
Vaccinoprofilaxia se poate realiza:
* în cadru organizat, prin campanii de vaccinare înscrise în programele obligatorii de imunizare din fiecare ţară
* în situaţia declanşării unor focare infecto-contagioase ale căror boli beneficiază de un vaccin corespunzător
* opţional, pentru profilaxia bolilor pentru care există vaccin specific, dar care nu este inclus în programele obligatorii de imunizare.
Clasificarea vaccinurilor
[modifică] După mecanismul de acţiune
* Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii umorale (producerea activă de anticorpi specifici de către organismul vaccinat). Din această categorie fac parte majoritatea vaccinurilor.
* Vaccinuri care acţionează prin activarea mecanismelor imunităţii celulare: vaccinul BCG (împotriva tuberculozei)
După conţinutul biologic
* Vaccinuri care conţin microorganisme vii atenuate
* Vaccinuri care conţin microorganisme inactivate
* Vaccinuri care conţin componente microbiene purificate, proteice sau polizaharidice conjugate proteic
* Vaccinuri care conţin proteine recombinate
* Vaccinuri care conţin anatoxine
După specia ţintă
* Vaccinuri de uz uman
* Vaccinuri de uz veterinar
Antibioticele
Cum funcţionează antibioticele
Observându-se excesul în administrare, antibioticele au început să fie eliberate doar pe bază de reţetă şi în România. Cât de periculoase sunt luate fără sfatul medicului? În ce cazuri sunt utile? Cum se fabrică? Răspunsurile sunt la un clic distanţă...
Antibioticul este un compus chimic creat pentru a distruge bacterii. Poate fi produs în mod natural ori pe cale sintetică. Rolul antibioticului este acela de a stopa reproducerea bacteriilor prin diferite metode. Există antibiotice care doar blochează metabolismul bacteriilor, lăsând sistemul imunitar să le distrugă şi antibiotice care au scopul de a ucide bacteriile. De asemenea, antibioticul poate fi folosit şi preventiv, ca de exemplu pentru a preîntâmpina apariţia infecţiilor, înaintea unor operaţii.
Bacteriile sunt organisme unicelulare în căutarea unor surse de hrană; atunci când reuşesc să treacă de filtrele sistemului imunitar, o dată intrate în organism încep să se multiplice, provocându-ne, cel mai adesea diferite afecţiuni.
Transplanturile
Transplantul de organe este singura sansa de supravietuire pentru pacientii cu insuficienta renala, cardiaca sau hepatica in faza terminala. Desi pacientii cu insuficienta renala pot fi dializati, cea mai buna optiune terapeutica in cazul lor este transplantul renal. In cazul insuficientei hepatice, cardiace si/sau pulmonare, transplantul este singura alternativa terapeutica. In prezent, operatiile de transplant sunt efectuate cu succes in clinici specializate din intreaga lume.
Transplantul renal
Primul transplant renal realizat cu succes la om a fost realizat in anul 1954. De atunci au fost inregistrate progrese considerabile in domeniu. Astazi, transplantul renal a devenit o operatie de rutina, insa numarul acestor interventii depinde de numarul redus de donatori. Supravietuirea in cazul pacientilor cu transplant renal este de 85-90%. De asemenea, se pot efectua transplanturi multiple de rinichi si pancreas, ce inregistreaza rate de succes in crestere. Transplantul renal ofera copiilor cu insuficienta renala sanse mult mai bune de supravietuire pe termen lung, comparativ cu dializa.
Transplantul cardiac si pulmonar
Transplantul de cord, realizat pentru prima oara la sfarsitul anilor 1960, a devenit terapia standard pentru pacientii cu insuficienta cardiaca severa, care nu mai raspund la alte forme de tratament. Pana in prezent, peste 46.000 de pacienti au beneficiat de un transplant de cord. In fiecare an, in intreaga lume au loc in jur de 3.000 - 4.000 de operatii de transplant de cord. Pacientilor ai caror plamani nu mai functioneaza li se poate transplanta fie un plaman, fie ambii plamani. Inima si plamanii pot fi transplantati si simultan.
Transplantul de ficat
Pentru pacientii cu insuficienta hepatica severa, transplantul este singura optiune terapeutica. In 1998 au fost efectuate peste 4.450 de transplanturi hepatice in Statele Unite ale Americii si 3.500 in Europa, numarul interventiilor efectuate fiind in continua crestere.
Problema respingerii organelor
Cea mai importanta problema a pacientilor care au primit un transplant este respingerea organului transplantat de catre propriul sistem imunitar al organismului. Din acest motiv pacientul trebuie sa primeasca medicamente specifice (medicamente imunosupresoare), care suprima raspunsul imun si previn respingerea. Tratamentul pentru prevenirea respingerii consta dintr-o combinatie de mai multe medicamente imunosupresoare si trebuie continuat pe termen lung.
Respingerea rinichiului transplantat presupune revenirea pacientului la dializa, pana la un nou transplant. In cazul transplanturilor de cord, plamani sau ficat, respingerea organelor transplantate duce la decesul pacientului.
Desi medicamentele imunosupresoare utilizate in prezent sunt eficiente in reducerea sau prevenirea respingerii de organ, ele pot avea o serie de efecte mai putin favorabile. Unele medicamente pot afecta rinichii sau alte organe si pot creste predispozitia pacientului la unele infectii oportuniste sau forme de cancer.
Celulele stem
Celula stem (denumită şi celulă suşă) este definită ca o celulă care, prin diviziune, produce două celule ce au capacitatea de a rămâne în stadiul de celulă stem (păstrând astfel caracterul nediferenţiat) sau de a se diferenţia în urma unor diviziuni succesive. În acest fel, celula stem se poate divide fie simetric (caz în care rezultă fie două noi celule stem, fie două celule diferenţiate), fie asimetric (rezultând o celulă stem şi o celulă diferenţiată). Capacitatea celulei stem de a da naştere unei celule identice se numeşte auto-înnoire (self-renewal), iar cea de a da naştere unor alte tipuri de celule se numeşte diferenţiere.
Clasificare
Pot fi clasificate în funcție de plasticitate sau cât de versatile pot fi în dezvoltarea lor, care mai târziu se vor dezvolta în celule stem totipotente, pluripotente și unipotente.
Celulele totipotente sunt cele mai versatile. Când cei 23 cromozoni fertilizează oul dă naștere zigotului care este considerat celula totipotentă, având potențialul de a genera toate celulele și țesuturile care vor da naștere la embrion. Celulele pluripotente sunt asemănătoare cu cele totipotente în sensul în care pot da naștere la toate categoriile de țesuturi dar spre deosebire de acestea nu pot dezvolta un întreg organism, fiind responsabile doar de crearea organelor. În a patra zi, o parte din celule se diferențiază și alcătuiesc ceea ce mai târziu va deveni placenta și stratul exterior.
Celulele stem se mai pot împărţi în două mari categorii: embrionare şi adulte. Celulele stem embrionare (ESC) pot da naştere oricărui alt tip de celulă/ţesut (pluripotenţialitate), şi pot fi obţinute din ţesut embrionar. Utilizarea lor este însă limitată din considerente etice. Expresia unor factori (transcription factors) ca Oct-4, Nanog şi Sox-2 este caracteristică acestor celule (1).
În contrast, celulele stem din ţesuturile adulte au o capacitate de diferenţiere mai limitată (mono-, bi- sau multipotenţialitate), şi anume pot da naştere doar unor celule caracteristice ţesutului din care provin. Este remarcabil că, într-un mediu de creştere optim, celulele stem din măduva osoasă şi cele din sângele cordonului ombilical au o capacitate de diferenţiere mult mai mare decât cele provenind din alte ţesuturi.
Studii recente sugerează că celulele stem ar putea fi responsabile pentru rezistenţa la terapiile convenţionale a unor tipuri de cancer (mamar, leucemii) (2). În urma unor modificări, celulele stem ar putea fi folosite pentru regenerare tisulară (miocard, ţesut hepatic, epidermă, etc.), condiţia preliminară fiind înţelegerea factorilor extrinseci ce controlează celulele stem, deoarece, în lipsa acestora, pluripotenţa lor poate rezulta în formarea unor tumori.
Sistemul limfatis si sangele
Fiecare celula a organismului este scufundata într-un lichid din care îsi arunca deseuri. Acest mediu trebuie sa aiba o compozitie stabila pentru a garanta starea buna si functionarea perfecta a celulelor. Echilibrul sau se bazeaza pe mecanisme de reglare orchestrate de sistemul limfatic. Acesta colecteaza excedentul de limfa, fluid incolor eliberat de sânge, care se acumuleaza în tesuturi, si îl aduce la inima. Limfa transporta substantele nutritive si preia deseurile celulare. Ea are drept sarcina transportul lipidelor si al moleculelor liposolubile, din intestin pâna în sânge.
Contine proteine, grasimi, saruri minerale, iar compozitia sa se apropie de cea a plasmei, din care are rezultat. Compozitia si aspectul sau difera totusi dupa regiune în care se gaseste. Astfel, în intestine, limfa contine multe grasimi si are un aspect laptos. În ficat, ea este bogata în proteine.
Sistemul limfatic contine vase limfatice, ganglioni si organele limfoide repartizate în diverse regiuni ale corpului.
Amigdalele, apendicele vermicular si splina sunt organe limfoide. Ele servesc drept depozit pentru celulele de aparare, cum ar fi limfocitele, care pot astfel sa intervina la aparitia unei infectii.
Ganglionii limfatici sunt mici aglomerari celulare de forma rotunjita, cu diametrul de 10-15mm, distribuiti sub forma de ciorchini de-a lungul vaselor limfatice. Fiecare ganglion este compartiment în mai multi foliculi limfatici bogati în globule albe, cum sunt limfocitele si macrofagele. Limfa care patrunde în ganglioni este filtrata de foliculi limfatici si debarasata de eventualii sai agenti infectiosi.
Amigdalele sunt conglomerate de foliculi limfatici, în care abunda celulele de aparare. De forma rotunjita, ele sunt acoperite de o mucoasa. Se întâmpla frecvent ca ele se umfle, în timpul unei angine. Celulele lor sunt în acest caz angajate într-o lupta încrâncenate împotriva bacteriilor ofensive. Ganglionii pot atunci sa-si mareasca volumul si sa fie palpati la nivelul gâtului, ceea ce înseamna ca vin în ajutorul amigdalelor.
Apendicele este situat între intestinul subtire si cel gros. Cu o lungime de 8 cm, are si el foliculi limfatici, care îi permit sa ajute organismului la combaterea infectiilor. Are totusi un rol minor, iar absenta sa nu se perturba cu nimic echilibrul mediului inferior al organismului.
Alt organ limfoid, splina este situata în partea de sus a abdomenului si cântareste cam 150g la adult. Functia sa principala este distrugerea globulelor rosii utilizate, dar ea joaca un rol important în sistem imun. Splina cuprinde minusculi foliculi repartizati în doua grupe: unii sunt compusi din limfocite imature, iar ceilalti din limfocite mature. Celulele defensive ale foliculelor asigura functiile imune ale splinei, producând anticorpi.
Circulatia limfei se face dinspre tesuturi spre sânge, prin intermediul valvelor si datorita contractiei muschilor netezi ai peretelui vaselor. Limfa este captata în tesuturi de capilarele limfatice, al caror perete îl strabate, si condusa la ganglioni. Dupa ce a fost filtrata, ea este evacuata spre spatiile interstitiale. Capilarele limfatice o colecteaza din nou pentru a o directiona spre inima. Limfa strabate tuburi din ce în ce mai importante: vase, trunchiuri, canale limfatice, apoi canalul toracic, vasul-amiral al sistemului limfatic, care deverseaza limfa în sânge la nivelul venelor situate la baza gâtului. Limfa dreneaza astfel mediul intern, jucând rolul de supapa de „preaplin”.
Structura sistemului limfatic seamana cu cea a sistemului sanguin: ea cuprinde în acelasi timp vase si organe. Analogia se opreste aici pentru ca, în sistemul limfatic, aceste doua parti sunt total independente una de alta. Visele limfatice vehiculeaza limfa spre inima, în timp ce organele limfatice servesc la stocarea limfocitelor care asigura apararea organismului.
Rețeaua limfatică este constituită în primul rând din vase prezente în toate țesuturile, între celulele si capilarele sanguine. Doar sistemul nervos central, oasele, dintii si maduva osoasa sunt lipsite de sistem limfatic.
Alta specialitate a retelei limfatice: vasele sale sunt dotate cu un sistem de usi care se deschid si se închid în functie de presiunea existenta în compartimentul interstitial. Aceste valvule împiedica refluarea limfei. Odata ajunsa în capilare limfatice, ea se scurge spre vasele limfatice si se îndreapta spre inima. Aceste vase seamana mult cu venele. Vasele limfatice superficiale urmeaza acelasi itinerar ca venele superficiale, iar vasele profunde iau calea arterelor profunde.
Diametrul vaselor creste progresiv pe masura ce limfa se apropie de inima. Fiecare regiune a organismului are propriile sale vase limfatice. Cele ale gâtului dreneaza limfa de la nivelul capului si al gâtului. Vasele regiunii abdominale conduc limfa de la nivelul organelor abdominale, cum ar fi stomacul, ficatul, pancreasul si intestinele, spre ganglionii limfatici ai abdomenului. Apoi intra în actiune ganglionii care-si încep activitatea de epurare. Odata debarasata de particulele sale nocive, limfa porneste din nou spre alte vase limfatice înainte de a ajunge în circulatia venoasa.
Cele mai mari vase din aceasta retea formeaza asa-numitele trunchiuri limfatice. Limfa care parvine la nivelul toracelui se împarte în doua canale. Cele doua canale deverseaza limfa filtrata în circulatia venoasa, la baza gâtului, la punctul de jonctiune dintre vena jugulara interna si vena subclavie.
Spre deosebite de circulatia venoasa, circulatia limfatica functioneaza fara a fi pompata. Aceasta e pusa în miscare de contractiile muschilor scheletici. Ea se scurge variindu-si debitul în functie de presiunile provocate de cavitatea toracica la fiecare inspir. Totusi, sistemul cardio-vascular participa în mare parte la aceasta circulatie, prin extremitatea tecilor conjunctive care învelesc toate vasele, fie ca sunt sanguine, fie limfatice, comunicând acestora din urma vibratiilor primelor. Pulsatiile arterelor contribuie astfel direct la progresia limfei.
Contractiile muschilor netezi, situati în peretii canalelor limfatice, favorizeaza revarsarea finala a limfei în circulatia venoasa. Din aceasta cauza ea nu se scurge la fel de usor si rapid ca sângele. O activitate fizica nu poate decât sa amelioreze circulatia sa si deci drenajul substantelor nocive.
Sistemul limfatic are mai multe functii esentiale comune cu sistemul sanguin. Cele doua sisteme participa la activ la homeostazie, echilibrul mediului intern. Ele reprezinta o modalitate de transport al principiilor nutritive si al deseurilor dintr-un loc al organismului într-altul. Ambele dispun de mecanisme de aparare împotriva infectiilor.
Electroencefalograma
Descriere test:
Electroencefalograma este un test efectuat pentru determinarea si inregistrarea activitatii electrice a creierului dumneavoastra. Pentru realizarea acestui test se vor folosi senzori speciali (electrozi) care vor fi atasati scalpului dumneavoastra. Acesti electrozi sunt conectati cu ajutorul unor fire la un computer, care inrregistreaza informatiile legate de activitatea electrica a creierului si le imprima pe o foaie de hartie sub forma unor linii curbe. Electroencefalograma are capacitatea de a depista anumite conditii medicale precum atacurile de apoplexie, prin inregistrarea activitatii electrice normale ale creierului.
De ce se face testul?
In mod normal medicul specialist poate dispune efectuarea electroencefalogramei in urmatoarele situatii:
- pentru diagnosticarea cazurilor de epilepsie si pentru depistarea tipului de atac cerebral (dintre toate testele EEGul este cel mai concludent pentru diagnosticarea acestor conditii medicale);
- diagnosticarea si descoperirea cauzelor care duc la pierderi de cunostinta sau dementa;
- evaluarea stadiului in care se afla creierul unei persoae in coma ( in acest caz scopul electroencefalogramei este sa descopere daca activitatea cerebrala a incetat);
- studierea problemelor legate de somn, precum nacrolepsia;
- monitorizarea activitatii unui pacient cu anestezie generala, efectuata in timpul unei interventii chirurgicale pe creier;
- diagnosticarea unei probleme fizice, cum sunt afectiuni ale creierului, ale coloanei vertebrale, sau a sistemului nervos, precum si probleme de sanatate mentala.
Pregatire pacient
Pentru ca acest test sa se desfasoare in bune conditii si pentru ca rezultatele testului sa fie cat mai concludente este important sa va informati medicul specialist in legatura cu orice tip de tratament pe care il urmati, indiferent daca acesta a necesitat sau nu prescrierea unei retete medicale. Este posibil ca medicul sa dispuna sistarea unor tratamente pe baza de sedative sau calmante, medicamente care relaxeaza muschii, somnifere, sau medicamente pentru atacurile cerebrale, ce pot sa influenteze rezultatele testului.
Cu 8 ore inainte de efectuarea electroencefalogramei nu trebuie sa consumati produse pe baza de cafeina, precum cafea, ceai, cola sau ciocolata.
Avand in vedere ca electrozii vor fi atasati direct pe scalp, este foarte important sa va spalati bine parul inainte de realizarea electroencefalogramei. Deasemenea nu trebuie sa folositi produse cosmetice de ingrijirea parului (spray fixativ, uleiuri, spuma de par, sau lotiuni) si nici balsam sau masti in momentul in care va spalati parul.
Pentru a putea fi depistate anumite anomalii ale activitatii electrice ale creierului este posibil ca medicul specialist sa va ceara sa nu dormiti sau sa dormiti mai putin decat de obicei cu o noapte inainte de efectuarea testului. Daca urmeaza sa fie testat copilul dumneavoastra incercati sa il impiedicati sa atipeasca inante de realizarea electroencefalogramei.
Cum se face testul?
Electroencefalograma poate fi realizata in spital sau chiar in cabinetul medicului specialist de catre o persoana cu pregatirea necesara pentru efectuarea acestui test. Electroencefalograma trebuie citita de un medic specializat in diagnostricarea si tratarea bolilor care afecteaza sistemul nervos (neurolog).
Pentru realizarea propriu-zisa a testului veti fi rugat sa va intindeti pe masa de consultaii sau sa stati relaxat in fotoliu cu ochii inchisi. Tehnicianul va atasa pe scalpul dumneavoastra aproximativ 16 pana la 25 electrozi, folosind o pasta speciala, lipicioasa. Uneori se poate folosi o casca ce are atasati direct pe ea electrozi stabili, iar ocazional acestia pot fi prevazuti cu mici ace.
Electrozii sunt cuplati cu ajutorul unor fire la un computer care inregistreaza activitatea electrica a creierului. Aceste informatii sunt transpuse sub forma unor linii curbe pe o foaie de hartie aflata in miscare.
In timpul desfasurarii electroencefalogramei trebuie sa stati nemiscat cu ochii inchisi, si sa nu vorbiti decat daca vi se cere. Este posibil ca inregistrarea datelor sa fi oprita la anumite intervale de timp pentru a va permite sa va schimbati pozitia si sa va reveniti putin din amorteala. In plus tehnicianul poate sa va ceara sa faceti anumite lucruri pentru a putea inregistra mai bine acitvitatea creierului:
- sa respirati adanc si la intervale scurte de timp (hiperventilatie). De obicei frecventa este de 20 de inspiratii pe minut timp de 3 minute;
- sa priviti catre o lumina puternica si intermitenta, produsa de stroboscop. Aceasta metoda poarta denumirea de stimulare stroboscopica;
-este posibil sa fie nevoie sa adormiti (daca nu puteti adormi, atunci vi se va administra un sedativ). In cazul in care electroencefalograma este efectuata pentru diagnosticarea problemelor legate de somn, cel mai probabil inregistrarea datelor va dura pe parcursul intregii nopti.
Durata normala a electroencefalogramei este de 1-2 ore, iar dupa incheierea acestui test va puteti relua activitatile normale.
Cum se simte?
Electroencefalograma nu presupune nici un fel de durere. Daca se va folosi pasta speciala pentru fixarea electrozilor pe scalp, este posibil sa fie nevoie sa va spalati parul pentru indepartarea acesteia. In cazurile rare, cand se vor folosi electrozii prevazuti cu ace, nu veti simti decat o usoara intepatura, ca si cum ati smulge un fir de par. Daca in schimb electrozii vor fi plasati la nivelul cavitatii nazale, puteti resimti o usoara senzatie de gadilat, sau durere, precum si aparitia sangerarilor la interval de 24 pana la 48 de ore de la efectuarea testului.
Daca vi se va cere ca in timpul testului sa respirati rapid si la intervale scurte de timp exista posibilitatea sa va simtiti usor ametiti si sa apara o usoara senzatie de amorteala la nivelul degetelor. Acesta reactie este normala si va disparea in cateva minute de cand veti incepe sa respirati din nou normal.
Riscuri
Electroencefalograma este unul dintre cele mai sigure teste, deoarece desi testul masoara activitatea electrica a creierului, in nici un moment impulsuri electrice nu sunt transmise in organism.
Daca suferiti de epilepsie sau atacuri de apoplexie este posibil ca acestea sa apara in timpul testului. Daca acest lucru se intampla nu trebuie sa va ingrijorati deoarece tehnicianul are pregatirea necesara pentru a va acorda primul ajutor.
Inteligenta emotionala
Inteligenta Emotionala este formata din 4 elemente:
* Intelegerea mai buna a propriilor emotii
* Gestionarea eficienta a propriilor emotii si crestere semnificativa a calitatii vietii
* Intelegerea mai buna a celor din jur si o convietuire cu un grad de confort ridicat
* Crearea de relatii mai bune la toate nivelele cu cei din jur si cresterea productivitatii si a imaginii personale
Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta decat abilitatile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligentei emotionale reprezinta intelegerea si gestionarea emotiilor pentru a crea relatii armonioase cu cei din jur.
Componente ale Inteligentei Emotionale
Auto–Constientizarea
* Determinarea punctelor forte si a limitarilor
* Constientizarea emotiilor si a efectelor acestora asupra comportamentului, precum si de impactul acestora asupra celorlalti.
* Analiza comportamentului dinr-o perspectiva introspectiva.
Managementul Emotiilor
* Obtinerea abilitatilor de a face fata in mod eficient stresului si frustrarii.
* Sa fii flexibil si sa doresti sa te adaptezi la schimbare.
Imaginea proprie si Auto–motivarea
* Dezvoltarea unui simt de autoevaluare si increderea in abilitatile de a face fata cererilor.
* Motivarea prin factori interni precum nevoia de realizare si nevoia de dezvoltare personala.
Abilitati sociale
* Ascultare activa
* Intrare in raport cu ceea ce simt ceilalti
* Prevenirea unei influente negative a factorilor emotionali asupra capacitatii de ascultare
* Asertivitate
* Gestionarea conflictelor
Beneficiile Inteligentei Emotionale
* Performante marite
* Motivatie imbunatatita
* Inovatie sporita
* Incredere
* Leadership si management eficient
* Munca in echipa excelenta
SOMNUL SI VISELE
LA FEL DE NECESAR CA SI AERUL
Somnul este o necesitate primordiala, chiar daca ne rapeste o
treime din viata. El se dovedeste tot atat de neinlocuit ca aerul, ca apa si ca hrana. Lipsa de somn ucide chiar mai repede decat lipsa hranei. Daca un caine moare dupa 14 zile de stare treaza continua, experientele au demonstrat ca dupa 100 pana la 200 de ore de lipsa de somn, omul prezinta dereglari importante la nivelul intregului organism. In ceea ce priveste durata somnului, ea difera de la o varsta la alta. Daca la noul nascut este de douazeci de ore, la adult se ajunge la sapte-opt ore.
UN FENOMEN FIZIOLOGIC NATURAL
Datorita caror factori dormim? In legatura cu aceasta au fost vehiculate mai multe teorii. Astfel, prin 1929, psihofiziologul Hess atribuia alternatia veghe-somn antagonismului dintre doi centri, aflati, unul in hipotalamusul posterior. Acest punct de vedere este insa combatut de catre Pavlov, care sustine ca somnul este o inhibitie a centrilor nervosi superiori. Mai tarziu, Moruzzi si Magoun evidentiaza rolul esential al formatiei reticulate la mentinerea starii de veghe. In consecinta, somnul apare, dupa Moruzzi, ca un efect al deconexiunii functionale a formatiei reticulare, iar experientele cele mai recente, asa dupa cum vom vedea din explicarea ilustratiilor, pun in evidenta zone hipnogene in bulb, talamus, hipotalamus. Stimularea acestor zone inhiba formatia reticulara si produce somnul.
SOMN LENT SI SOMN RAPID
La inceputul deceniului al optulea al acestui secol se cunostea
doar un singur tip de somn, diferitele sale faze fiind definite dupa gradul lor de profunzime. In acest sens, Loomis si colaboratorii sai au izolat cinci perioade (faze), mergand de la atipire pana la somnul cel mai profund. Aceasta clasificare s-a dovedit insa incompleta, ea acoperind doar o parte a somnului, patrea de somn lent. Este lucrul dovedit de catre A. Aserinsky si N. Kleitman in 1953, prin izolarea unui tip particular de somn caracterizat de "miscari oculare". Asa se face ca astazi, datorita celor mai moderne cercetari, somnul a fost impartit in doua categorii: somn lent si somn rapid.
Avem, deci, de-a face cu o dualitate a starilor de somn. Somnul lent, adica somnul clasic impartit de Loomis in cinci faze si caracterizat de unde lente, este intrerupt periodic de somnul rapid (paradoxal), care are la baza o activitate corticala rapida ce se dovedeste a fi, in cea mai mare masura, expresia activitatii onirice. Subiectii treziti in cursul somnului rapid relateaza cu totii ca visau. Somnul lent constituie 60-70 la suta din somnul comportamental, in timp ce somnul rapid are in general 30-40 la suta. In timp ce la primul tip de somn corespondentele EEG sunt reprezentate de fusuri de mare amplitudine; somnul rapid se caracterizeaza printr-o activitate electrica desincronizata, rapida. Astazi, datorita cercetatorilor facute se pot delimita exact cele doua perioade de somn.
ACESTE FENOMENE CIUDATE CARE SUNT VISELE
Visul ne insoteste toata viata. In plin somn, inconstientul se intrerupe si constiinta noastra ia act asa, pe neasteptate, in mod pasiv si imprevizibil, de o suma de viziuni, de trairi foarte asemanatoare, dar si foarte deosebite de ceea ce ni se intampla in stare consitenta. In desfasurarea acestei trairi a frapat intotdeauna marea ei diversitate. Uneori, putem visa mult, alteori putin si chiar deloc. Mai mult, visul poate fi "lung" sau "scurt", putem visa in fiecare noapte, sau numai din cand in cand, putem avea un singur vis, doua vise sau mai multe. Acesta ete aspectul cantitativ al visului. Cat priveste latura lui calitativa, avem in vedere ca visul poate fi "vag" sau "viu", coerent sau incoerent, omogen sau neomogen, logic sau absurd, placut sau neplacut. Cand e neplacut zicem ca avem cosmaruri. Bipolaritatea visului are insa numai un caracter abstract si didactic, deoarece de cele mai multe ori visul cuprinde simultan si succesiv caracteristici contrarii, adica el poate avea si coerenta si incoerenta si logica si absurditate si claritate si neclaritate.
De fapt, cauzele viselor sunt extrem de variate, intre ele numarandu-se preocuparile, grijile, sentimentele, care pot sa se reactiveze in somn si sa se propage in vis. In preajma unui eveniment asteptat, de exemplu vei visa cu siguranta ceva in legatura cu el. Iata de ce psihanaliza sustine nu fara temei, ca dorintele noastre ascunse si trebuintele reprimate de constiinta rabufnesc in vis. Pavlov socoteste ca visul ca o expresie a manifestarilor unor anumite puncte de veghe "speciale, existente pe aria corticala", cufundta intr-o stare de inhibitie specifica starii de somn....
